Provine de la cuvântul grecesc Hydor – apă și Nefros – rinichi. Este o afecțiune a organismului caracterizată prin dilatarea sistemului calicebazinetal,atrofia parenchimului renal şi diminuarea progresivă a tuturor funcțiilor de bază ale rinichiului afectat drept rezultat al dereglării eliminării urinei din rinichi și hemocirculației. Se deosebesc două forme a hidronefrozei: 1. Primară ori congenitală – se dezvoltă în rezultatul obstacolului înnăscut (mai des ca rezultat al anomaliei căilor urinare superioare) – în regiunea – joncțiunii pieloureterală și care duce la dereglarea evacuării urinei din rinichi. 2. Secundară, dobândită. Se dezvoltă în caz de: urolitiază, tumori renale, traumatisme renale, pielotomie, pieloplastie etc. Hidronefroza poate fi: închisă, deschisă, intermitentă sau mixtă . Cauza sau cauzele hidronefrozei este (sunt) obstacolele cu orice localizare (mai des – joncțiunea pieloureterală) care dereglează pasajul urinei din rinichi. Aceste obstacole pot fi de 5 tipuri: 1. obstacole cu localizarea în uretră și vezica urinară, 2. obstacole pe parcursul ureterului, însa în afara lumenului lui, 3. obstacole provocate de deviația în poziția ureterului, 4. obstacole localizate în lumenul ureterului sau în bazinet, 5. obstacole provocate de schimbările care au loc în pereții ureterului sau bazinetului și duc la dereglările pasajului urinei din rinichi. Până la momentul actual au fost propuse mai multe teorii în lămurirea hidronefrozei. La ora actuală există teoria, conform căreia hidronefroza evoluează în 3 stadii: *În stadiul 1– incipient se constată dilatarea numai a bazinetului (pieloectazie)cu dereglări neînsemnate ale funcțiilor renale. * În stadiul următor – 2 are loc dilatarea bazinetului și a calicelor (hidrocalicoză,în care are loc afectarea funcțiilor renale și subțierea grosimii parenchimului renal. *Ultimul – stadiu 3 al hidronefrozei se caracterizează printr-o atrofie gravă a parenchimului și transformarea rinichiului într-un sac a căror pereți sunt foarte subțiri. Schimbările patamorfologice în hidronefroză depind în mare măsură de varianta anatomică a organului afectat precum și de stadiul maladiei. În stadiile incipiente rinichiul bolnav puțin se deosebește de cel sănătos. Schimbările patomorfologice în faza de debut au loc în bazinet și calice, se atestă: pieloectazie-hidrocalicoză – hidronefroză. Au loc schimbări patologice în: fibrele musculare netede, terminațiunile nervoase. Iar vasele sangvine și limfatice se obliterează. Cu trecerea timpului dereglările progresează treptat și se finalizează cu atrofia rinichiului, care se produce în două faze: atrofia țesutului medular, atrofia țesutului cortical. Tabloul clinic și evoluția bolii. Pentru hidronefroză nu există semne clinice specifice (certe). Ea de cele mai multe ori are o evoluție clinică – asimptomatică, sau lentă și se diagnostichează atunci când se asociază infecțiile urinare, traumatismele sau întâmplător printr-un examen diferențial al afecțiunilor cu localizare în regiunea lombară sau în abdomen, când se poate palpa o formațiune. Totuși așa simptome ca durerea care are o intensitate diferită, poate fi permanentă sau periodică. Aceste dureri pot avea un caracter de accese de colică renală. Iar în formă avansată a hidronefrozei durerea poate să dispară. Rinichii se măresc în volum, pot fi palpați. Hematuria – se întâlnește des și poate fi un simptom de certitudine a hidronefrozei. Alt semn clinic al hidronefrozei este hipertensiunea arterială, care frecvent se întâlnește mai des la maturi. Infecțiile urinare acute și cronice de multe ori îl face pe medic să se gândească și să suspecteze o hidronefroză. Urina va fi tulbure, bacteriurie. Insuficiența renală care este o consecință a hidronefrozei bilaterale se depistează în stadiile avansate a hidronefrozei. Complicații: 1. Pielonefrită acută și cronică. 2. Urolitiaza secundară. 3. Ruptura sacului hidronefrotic. Diagnosticul se va pune pe următoarele criterii: - Anamneza (colica renală, durere cronică lombară, hematurie etc.). - Examenul obiectiv – rinichiul mărit la palpare în stadiile avansate. - Ultrasonografia – depistarea unei formațiuni cu lichid. - Nefroscintigrafia în dinamică. Se obțin informații obiective despre starea funcțională a rinichilor și a parenchimului renal. Metodele cele mai relevante în diagnosticarea hidronefrozei sunt: radiografia panoramică; pielografia retrogradă; arteriografia renală; pielografia antegradă funcțională transcutană; analiza urinei cu investigațiile ei bacteriologice. Diagnosticul diferențial: se va face cu nefrolitiază, ptoza renală, tumori renale retroperitoneale, polichistoză renală, chist renal solitar ș.a.m.d. Tratamentul. Constă în lichidarea cauzei hidronefrozei. Sunt folosite diferite operații plastice. Ureteroliza – se înlătură obstacolul de pe pereții externi ai ureterului, care duc la hidronefroză. Reconstrucția joncțiunii pieloureterale se efectuează după mai multe metode. Prognosticul – depinde de forma și localizarea hidronefrozei – unilaterală – este bun, bilaterală – sever, cu multe rezerve. Se subliniază următorul fapt –prognosticul este cu atât mai bun cu, cât mai timpuriu se intervine chirurgical în ceea ce privește păstrarea rinichiului.